„Cum le faci pe toate?" E întrebarea pe care o primesc cel mai des, și de multe ori vine cu o a doua întrebare ascunsă în ea: de unde ai atâta motivație?

N-am. Serios. Motivația mea arată exact ca a ta — vine când are ea chef, pleacă fix când se face greu. Dacă aș aștepta-o, nu s-ar fi întâmplat nimic din ce urmează.

Am promis în articolul despre kickbox și cod că scriu separat despre asta. Luna care a trecut m-a convins că e momentul.

O lună, pe scurt

În septembrie am plecat de la București — vara am lucrat acolo, la birou, cu echipa BizzOS — și m-am întors la Baia Mare. De atunci:

Am redeschis clubul. Grupe de copii și grupe de adulți: kickbox, freestyle kickbox, Muay Thai. Antrenez și mă antrenez.

Am lucrat în fiecare zi la BizzOS, ca lead developer. Același proiect, aceeași echipă — doar că acum de la distanță.

Printre ele, produsele mele. SportClubPro, pe care rulează și clubul pe care tocmai l-am redeschis — și unde lucrez la modulul de competiții, pe care îl gândesc de multă vreme: când iese, va fi din nou ceva ce nu există în România și în Estul Europei. Și ClipYo, aplicația cu care am intrat în lumea produselor web. Cel mai vechi produs al meu primește și azi commit-uri.

Și muzică. O piesă cu Cliff Kido. Una făcută în vară cu Bibanu și încă trei băieți foarte buni — un cypher care iese curând. Albumul de drum & bass merge înainte. Piese cu Gavrila, inclusiv una nouă — Gavrila feat. Frații Chindriș — la care fac producția în studioul meu. Pentru că da, în studio produc și pentru alți artiști, nu doar pentru mine.

Nu înșir lista ca să impresionez. O înșir ca probă. Fiecare rând de mai sus e un loc în care motivația ar fi cedat — și n-a cedat nimic. Nu pentru că aș fi făcut din fier. Pentru că n-am lăsat-o pe ea să decidă.

Cum „mă simt" azi e o informație pe care sistemul n-o cere.

Asta e, de fapt, toată diferența dintre motivație și sistem.

Motivația e o decizie pe care o iei zilnic, de la zero: azi merg? azi scriu? azi mă apuc? Iar orice decizie luată zilnic se pierde, statistic, într-una din zile. Sistemul e o decizie pe care o iei o dată și apoi n-o mai negociezi.

Copiii de la sală nu vin la antrenament pentru că, un sfert de oră înainte, s-au simțit motivați. Vin pentru că e ziua de antrenament. Nu e o întrebare. La fel funcționează și la mine: ziua e cod. Seara e sală. Nu sunt întrebări.

Sună rigid. E, de fapt, eliberator: nu mai cheltui energie pe „dacă", o cheltui doar pe „cum".

Cele trei nu concurează. Se scot una pe alta din film.

Aici e partea pe care n-o intuiește nimeni. Toată lumea presupune că trei lumi înseamnă triplă încărcare: cod plus sală plus studio, o adunare care nu poate da decât epuizare.

Nu e adunare.

Când stai zece–douăsprezece ore în cod — și eu fac asta constant, de câțiva ani; e și motivul pentru care am crescut atât de repede în meserie — intri într-un film. Vezi doar ecranul, gândești doar în structura problemei, iar la un moment dat nu mai vezi bug-ul tocmai pentru că ești în el. Orice programator știe senzația.

Sala mă scoate din film cu forța. Nu poți să ții palmarele pentru un copil și să te gândești, în același timp, la o migrare de bază de date. Corpul te scoate din cap. Două ore mai târziu ies din sală și bug-ul e la locul lui — doar că acum îl văd.

Muzica face același lucru, altfel. În studio nu e nimic de rezolvat. E ceva de spus. E singurul loc din zi în care nu optimizez nimic — și tocmai de-asta ies de acolo cu capul limpede.

Deci sistemul nu e „cum încap trei lucruri într-o zi". Sistemul e că fiecare lucru e ieșirea din celălalt. Fără sală, codul meu nu devine mai mult — devine mai prost. Fără muzică, la fel. Nu le țin ca hobby-uri. Le țin ca mecanism.

Ce cade întâi

Ca să nu sune a poster de sală: sistemul nu face din 24 de ore 30. Ceva e mereu pe minus, iar ce cade întâi nu e ales la întâmplare.

Ordinea o stabilește o singură întrebare: cine plătește dacă lipsesc? La sală, dacă lipsesc, o grupă de copii stă în fața unei uși închise. Nu se poate. La BizzOS, dacă lipsesc, o echipă întreagă așteaptă după mine. Nu se poate. La muzică, dacă lipsesc, singurul care pierde sunt eu.

De-asta muzica e prima care cade când săptămâna se strânge. Și de-asta albumul merge mai încet decât am spus în vară. N-am cum să înfrumusețez asta.

Dar am învățat ceva din ordinea asta, și e cea mai practică idee din tot articolul: piesele care ies luna asta au toate pe cineva la celălalt capăt. Piesa e cu Cliff Kido. Cypher-ul e cu patru oameni care așteaptă versul meu. În momentul în care altcineva așteaptă după tine, muzica trece din categoria „când prind timp" în categoria „nu se poate să lipsesc". Colegii de piesă sunt deadline-ul meu. Nu e romantic, dar funcționează.

E același lucru pe care l-am scris despre ring și despre code review: ai nevoie de cineva care vede ce tu nu vezi. Se pare că ai nevoie și de cineva care te așteaptă.

Sistemul meu e plictisitor. Ăsta e punctul lui.

Nu e o rutină de la 5 dimineața. Nu e o aplicație de tracking, nu e un carnet cu bife, nu e un citat pe perete. E mult mai plictisitor: ore care nu se negociază și oameni care așteaptă la celălalt capăt. Atât.

Motivația e spectaculoasă și de-asta se vinde bine. Sistemul nu se vede, nu se filmează și n-are de ce să te entuziasmeze. Face doar ca lucrurile să existe.

Prezența

Centura am luat-o exact așa — ani în care, de multe ori, nu se vedea nimic de la o lună la alta. Produsele au apărut la fel, commit cu commit. Piesele ies tot așa, când există cineva pentru care nu poți să nu apari.

Așa că, data viitoare când mă întreabă cineva de unde am motivație, răspunsul sincer e: n-am și nu-mi trebuie. Am ore care nu se negociază și oameni pentru care nu pot să lipsesc.

Mâine: cod. Seara: sală. Între ele, dacă prind, studio. Nu sunt întrebări. Sunt locurile în care trebuie să fiu.

Harul e de la Dumnezeu. Prezența e treaba mea.